Idea e simplă: cu cât mai educați sunt oamenii, cu atât mai mici sunt familiile (rata de fertilitate scade).

Un om educat este unul cu o rată de actualizare diferită față de cei care nu au avut acces la carte. Chiar dacă unii găsesc studiile de specialitate în domeniu irelevante, eu îmi voi permite să-mi bazez argumentul, din nou, pe concluziile unui articol. Bauer si Chytilova (2010) au arătat empiric că persoanele cu mai mulți ani de școlarizare sunt mai răbdători în deciziile pe care le iau și, din acest motiv, alegerile lor se bazează pe mai multă analiză și planificare.

Rata de fertilitate dorită. Am fost profund impresionată să văd rezultatele unui sondaj efectuat în Uganda de Sud, care arată că bărbații din familiile sărace, care aveau nu mai mult de 4 ani de școlarizare, își doreau în familie, în mediu, 13 copii (date din studiul citat mai sus). Adăugând doar 5 ani la numărul de ani de studii, numărul de copii, în mediu, descrește până la 5.

Sursă: Guardian.co.uk (Aș recomanda însuși articolul, click pe imagine)

În țările dezvoltate oamenii, însă, își doresc mult mai puțini copii, conform datelor OECD, în ideal, cuplurile își doresc familii cu, în mediu, 2 copii (lucru care, printre altele, este sub replacement rate (rată de înlocuire care asigură un număr constant al populației), punctat teoretic la 2.1).

Rata de fertilitate reală. În realitate lucrurile stau mai mult sau mai puțin ca în doleanțele exprimate în sondajele menționate mai sus. Cel puțin tendința se menține. Atât numărul populației, cât și rata de fertilitate este mai mare în cazul țărilor din lumea a treia.

Rata de fertilitate pe grupe de țări conform nivelului de dezvoltare

Sursă: United Nations Population Division, World Population Prospects: The 2010 Revision Population Database, electronic database, Mai 2011

Datele absolute (numărul total al populației) arată în felul următor:

Sursă: UNEP

Curios este faptul că descreșterea ratei de fertilitate pentru cei educați a fost să fie ”teoria” unui contemporan de-a lui Malthus (secolul al XVIII-lea). Francezul Condorcet spunea că rata de fertilitate s-ar micșora doar odată cu ”the progress of reason”.

Există o mulțime de argumente care ar explica de ce oamenii din țările slab dezvoltate au o rată de fertilitate mai mare decât cei mai din țările dezvoltate. Eu mă voi axa doar pe argumentele care au tangență și cu educația:

1. Costul de Oportunitate: cu cât mai educat ești, cu atât mai dedicat carierei – costul de oportunitate (pentru a-ți dedica timpul familiei și creșterii copiilor) crește. Sau luat invers: lipsa accesului la educație sporește probabilitatea de a fi șomer și, astfel, de a avea timp liber, neacoperit de activități, deci – cost de oportunititate practic nu există. De aceea oamenii din țările sărace se confruntă mai puțin cu problema alegerii dintre copii versus carieră.

2. Importanța descendenților ca metodă de investiție pentru perioada de bătrânețe. Conform unei pseudo-teorii despre ”missing markets”, țările sărace nu au acces la instituții care să le asigure o bătrânețe ușoară (lipsa acelorași fonduri de pensii), de aceea în astfel de regiuni copiii sunt priviți și ca investiție pentru viitor. Cu cât piețele, însă, sunt mai dezvoltate, cu atât mai puțin exploatați sunt copiii. Îmi amintesc aici de expresia self-help despre care spunea Amartya Sen în cartea sa ”Development as Freedom”: o societate mai dezvoltată, educată și liberă crează condițiile necesare pentru cetățenii săi de a-și auto-asigura bunăstarea și, adaug eu, acest lucru este făcut fără necesitatea de reproducere cu scopul sporirii beneficiilor materiale viitoare.

3. Acces la informație despre metodele de contracepție (Alex a descris una dintre ele destul de explicit: o dată și pe urmă încă o dată). Aici aș mai adăuga, pentru explicitate, rolul educației în raționalizarea interpretărilor religioase privind metodele de contracepție.

4. Rolul medicinei. Anumite familii își doresc principial un băiat, dar, să presupunem că au doar fete și nu au access la serviciile medicale necesare planificării familiei. Iar serviciile medicale de calitate sunt prestate atunci când membrii societatății au access la studii. Astfel, din motiv că familiile pot fi gender-biased, numărul copiilor poate crește doar pentru că copiii născuți nu sunt de sexul dorit de părinți.

5. Rata de mortalitate. Familiile pot decide să facă mai mulți copiii pentru a se asigura că cel puțin o parte din ei vor supraviețui. [Nu-mi vine a crede că scriu așa chestii. Foarte crud, dar adevărat.] Din cauza condițiilor de viață și sanitariei proaste din țările sărace, rata de mortalitate a copiilor este foarte înaltă, lucru realizat de familii și societate și motiv pentru care familiile sunt mai numeroase.

ș.a. (probabil)

Numărul mic de membri în familie nu e numaidecât un lucru a fi încurajat și promovat. El ține de decizia individuală și a cuplului. Dar cert e faptul că correlarea dintre nivelul de educație și cel al ratei de fertilitate prezintă o legătura directă, negativă. Dar, mai mult decât atât, ambele sunt la rândul său corelate cu un nivel de trai mai avansat și, în mediu, cu o societate mai prosperă.

Cel mai important lucru, însă, după părerea mea, este că familiile cu mai puțini copii își pot permite să investească mai mult în fiecare copil născut, în parte. Astfel că societățile care au un nivel mai înalt de dezvoltare ar valorifica fiecare persoană individual și ar prezenta oportunități reale pentru ca și acesta, la rândul său, să fie apt de a-și auto-determina viitorul și prosperitatea.

Poartă numele de Madone D’Apres Carlo Dolci, brodată pe canva cumpărată cu imaginea imprimată. Lucrarea în original poate fi găsită aici.

Culorile le-am ales eu, după părerea mea, pentru ca să fac lucrarea mai vie și mai plină de culoare decât așa cum a fost gândită ea în original. Probabil chiar avea dreptate Grigore Vieru când spunea că în artă, ca și în război, trebuie să mergi pe drumul tău ca să învingi.

E broderie în cruciuliță simplă, în 2 ațe. Iată și rezultatul.

Și dacă tot e și Madona femeie, mi-am amintit niște versuri din poezia Eva de Lucian Blaga…

[...] femeia ascunde sub pleoape o taină
şi-şi mișcă geana parcă-ar zice
că ea ştie ceva,
ce noi nu ştim,
ce nimenea nu ştie,
nici Dumnezeu chiar. 

Revăzând filmul, aveam clar un deja-vue, deși însuși deja-vue-ul nu era suficient de clar. Scene pe care doar după ce le vezi îți dai seama că le-ai mai văzut, dar nici cum nu ți le amintești până. Ține în suspans.

Idea filmului se bazează pe faptul precum că viitorul ar deveni (parțial) posibil de prezis. Mai cu seamă: faptele murdare din acest viitor (omorurile). Și folosind aceste cunoștințe ca instrument, oamenii pot preveni anumite acțiuni. Dar. Idea merge mai departe și pedepsește oamenii pentru faptele lor care vor avea loc… în viitor.  Sau, mai bine zis, pentru faptele care nu vor mai avea loc, dar ar fi putut avea loc dacă nu era intervenția celor care au pretins că văd viitorul.

Întrebarea firească ar fi: dar unde sunt dovezile? Probele de vinovăție? Și aici răspunsul și-l găsește fiecare în parte. Pot fi oare oamenii învinuiți pentru faptele pe care (încă) nu le-au săvârșit?

Sau suntem vinovați doar după?…

În încăperea luminoasă, dar care nici vara nu era răcită, nici iarna încălzită, zeci de elevi veneau fie din dragoste proprie, fie la insistența părinților (pentru ca până la final tot din dragoste proprie s-o facă), pentru a învăța să aranjeze cât mai frumos culori și forme în foaie.

Deși, după absolvirea Școlii de Arte și după absolvirea liceului, am mers pe drumul economiei, pictura, la fel ca și literatura artistică română sau școala de muzică, rămân a fi unele dintre cele mai frumoase amintiri despre cum am crescut eu.

În vacanța de iarnă din 2012 am decis să pictez (din nou), mai ales că m-am ales de la Moș Crăciun cu un cadou de toată frumusețea, setul de tot-ce-am-nevoie pentru a picta. Prima mea lucrare pare să fie gata, iar în zilele ce urmează o punem în ramă.

În primul rând, un mulțumesc mare Marianei Ș. care mi-a recomandat recent să folosesc… o farfurie obișnuită în loc de foaie de probă. M-am convins că e mult mai econom și comod. Farfuria nu absoarbe apa și nu irosește nici gram de culoare.

În al doilea rând, un mulțumesc mare criticului meu, Adrian, care cu mare entuziasm s-a avântat să mă ajute să obțin un rezultat final cât mai… demn de pus în ramă.

Lucrarea nu am inventat-o din cap și nici nu am desenat-o privind la peisajul real. Deci, cine crede de cuviință, să o numească plagiat, dar să mai și țină cont de faptul că fiecare punct e punct de-al meu pe care l-am făcut așa cum îl văd eu și nu cum autorul-mamă l-a văzut.

Aș fi încântată să văd/citesc o critică sănătoasă.

Într-un final, acesta e rezultatul… tehnica – punct, lucrată în acril.

Am ascultat toate piesele, 85 la număr, înscrise în concurs în acest an (recunosc, unele nu am rezistat să le ascult până la capăt). Am combinat ascultarea lor cu alte activități mai interesante, dar am fost pe cât de atentă posibil. Sincer, mie mi-au plăcut mai multe piese și chiar dintre cele care nu au intrat în lista preferatelor mele, o parte nu sunt chiar extrem de rele. Deși… unele… of.

Le-am pus în ordinea din lista oficială, așa cum le-am și ascultat pe rând, deci nu e o ordine crescătoare sau descrescătore. Astea-mi plac cel mai mult!

Alexandru Manciu – If you leave

Cristina Croitoru – Fight for Love (părerea mea e că aranjamentul muzical, însă, lasă de dorit)

Cristy Rouge – Doar al Meu (deși, cred că o piesă 100% în română nu are șanse să ajungă la un concurs internațional)

Danu Boian – Destination

Dara – Open Your Eyes (interpreta îmi amintește de Anastasia într-un fel)

Felicia Dunaf – Love is Time

G. Voinovan și A. Leahu – De Departe

Geta Burlacu – Never Ever Stop (piesa Trust Me așa și nu o pot asculta, nu se deschide player-ul)

INAYA – Lights (chiar place, interpreta asta e una dintre descoperiri pentru mine)

Irina Tarasiuc și Mr.Gootsa – Save a Little Sunshine

Kătălina Rusu – My name is Love (motivul acesta special de muzică între refrene și strofe sună bine de tot)

M Studio – Open Your Eyes

Nelly Ciobanu – Turn On the Light

Nicoleta Gavriliță – Crazy Little Thing

Paralela 47 – Arde (iBun)

Pasha Parfeny – Lăutar (una dintre piesele favorite)

Sophie Gainsbourg – I wanna Smoke a Cigarette

SunStroke Project și Olia Tira – Epic Sax Guy (motivul chiar pare a fi împrumutat, dar asta nu-mi trezește prea mare dezgust, la fel e una dintre piesele favorite)

Transbalkanica – Balkan Riders (eu, în general, îi ador)

Veronika – Lovely Blues

Și iată cam asta e tot. S-au primit 20 la număr, deși nu am făcut-o intenționat. Sunt curioasă să văd cât de mult vor coincide preferințele mele cu cele ale juriului.

P.S. Din cele 85 de piese, 60 au fost selectate pentru a trece în runda a doua. 19 din 20 de piese din lista mea sunt acolo. Dezamăgirea, pentru mine, e excluderea Oliei Tira și Sun Stroke Project.

/Grigore Vieru/

La una din lecțiile de filosofie și economie m-am pomenit într-o situație de dezbatere cu unul dintre colegii mei. Acesta spunea că oamenii ca obiect de creație au ajuns a fi imperfecți din cauza propriilor slăbiciuni și abateri. Eu eram de cealaltă parte, stând ferm pe poziția că, de exemplu, un tehnician nu ar trebui să dea vina pe obiectul lui de creație când el însuși e creatorul defectului.

De ce Dumnezeu să nu fi creat o lume ideală, cu oameni ideali, fără vicii? De ce creația Lui s-o fi abătut atât de mult de la ceea ce planificase? Să fie păcatele chiar vina oamenilor sau vina tehnicianului care ne-a creat și le-a admis?

Iată, stelele intră în lume
deodată cu întrebătoarele mele tristeţi.
Iată, e noapte fără ferestre-n afară.
Dumnezeule, de-acum ce mă fac?
În mijlocul tău mă dezbrac. Mă dezbrac de trup
ca de-o haină pe care-o laşi în drum.

/Lucian Blaga/

Nu cred că este necunoscută și întrebarea: ce ai face dacă asta ar fi ultima zi din viața ta? – iar sensul pentru care scriu acestea nu e pentru că luna lui decembrie din 2012 e tot mai aproape și eu chiar cred în sfârșitul lumii (deși la cât de des tema asta e discutată, te-ai pune pe gânduri… oamenii vor să te facă să crezi că ei la asta nu se gândesc, deși… tot timpul despre asta scriu și vorbesc. Nihilism)

Am privit recent două filme care sunt o continuitate pentru gândurile expuse mai sus. Și cred că ambele merită a fi recomandate.

The Lovely Bones (2009) – Un film despre cât de nepregătiți suntem sau putem fi atunci când e timpul s-o ștergem în cealaltă lume. O ecranizare destul de reușită după părerea mea, deși, așa cum se și vorbește, publicul central sunt adolescenții care, probabil, se identifică într-un fel sau altul cu eroina principală. E vorba mai mult de regretul pentru faptul că nu ai reușit să faci cele mai importante lucruri… atunci când ai fost viu. Eu aș fi prelungit idea filmului la întrebări mai mature, dar regizorul s-a oprit doar la primul sărut.

50/50 (2011) – Filme despre persoane cu cancer cred că s-au făcut destul de multe, dar atitudinea luată față de boală în acest film e una cu totul specială. E o atitudine normală, în care situația nu e dramatizată excesiv, dar nici încurajată prin iluzii inutile despre o recuperare magică. Plus, actorii și-au jucat rolul pe cât de natural s-a putut. În anumite momente aveai impresia că e o comedie dintr-o realitate tristă. O idee importantă pentru mine e anume faptul că… boala nu discriminează, cei mai sănătoși oameni (care nu fumează și nu beau) pot fi la fel de ne-norocoși ca și cei care s-ar părea că ar fi mai logic să se îmbolnăvească. Anume acest film mi-a amintit despre situația în care m-am pomenit eu circa 2 ani în urmă, doar că în cazul meu diagnoza până la urmă a fost ”contramandată”, iar eu făceam mult mai multă panică.

Vizionare plăcută celora care vor decide să privescă un film sau altul și… multă sănătate tuturor :)

Eram clasa a XII-a, cei mai mari din liceu. Și, deși făceam studii la profil real, obiectul care i-a marcat pe majoritatea din noi (din lipsă de modestie pot să spun că pe mine în special) a fost limba și literatura română.

Așa a fost să fie că profesoara noastră s-a născut în aceeași zi cu Mihai Eminescu sau, cum glumeam noi, Eminescu s-a născut în aceeași zi cu dumneaei. Și pentru astfel de personalități am făcut un program artistic care, și acum țin minte, a făcut profesoara să stea pe tot parcursul prezentării în picioare, cu mânile ascunzând fața.

Dacă vorbesc despre Eminescu, nu pot să nu vorbesc despre doamna Grubîi, profesoara care mi-a deschis cartea și m-a făcut să citesc. Profesoara care îmi făcuse genunchii să tremure în primele săptămâni de predare, pentru că întreg raionul știa bine de exigența dumneaei. Profesoara care, apoi, m-a făcut să iubesc cuvântul, să iubesc cartea și să văd dincolo de carte și cuvânt… sensul special și mesajul.

Toată dorința mea de acum de a deveni cândva, în viitor, profesoară se datorează celor 3 ani de liceu, celor 3 ani de limbă și literatură română (deși, cu studii în economie și finanțe, de la o universitate bună, europeană, cineva ar spune că e nebunesc să mergi, în final, să predai limbă și literatură română într-un liceu dintr-un oraș careva din Moldova).

Acum, recitind lucrările pe care le scriam cândva (de exemplu: 1, 2, și 3), resimt aceeași dragoste, pentru același Eminescu, pentru aceeași profesoară… (și, deși nu se încadrează în context, îmi amintesc de Blaga, al meu Blaga…) Iar dorința mea de a fi aproape de ei îmi pare firească. Deși, dacă e să vorbim de Eminescu, Blaga sau alți poeți, scriitori și filosofi români… e atât de straniu să spui uneori că ți s-a făcut de ex. un dor de Eminescu și asta fără ca să fi avut vre-odată șansa de a-l zări… Probabil, versurile-i au spus și spun atât de mult, încât am putea nebunește crede că știm cine e Eminescu. Îl cunoaștem fără să-l fi cunoscut.

Fără data de 15 ianuarie, noi, românii (…și punctum…) am fi avut mult mai puține lucruri de care să fim mândri. Am fi avut mult mai multă negreață în noi, pentru că nu am fi (știut că suntem) talentați. Am fi avut mult mai puțină dragoste, pentru că nu am ști de dragostea de care ne-a învățat Eminescu și la care… nu am fi ajuns dacă nu ar fi fost îndemnul profesorilor de a deschide cartea…

P.S. La mulți ani, draga mea profesoară!